 Annabella.GamesDin: Land of FaiRY`TaleS''
Postari: 1464
|
|
Capitolul 2 - English man!!
mersi de commuri :X
E deja ora 9 seara. Stăteam întinsă pe pat, după o zi insuportabilă: o şedinţă foto, o jumătate de confetinţă de presă şi o vizită rapidă la o casă de modă pentru un contract. Nu l-am semnat încă. L-am adus acasă, eu originalul, Robert o copie. Sunt angajată de aproximativ 8 zile, dar m-am obişnuit deja cu el, referindu-mă acum la sutele de e-mailuri la care trebuie să răspund zilnic şi la agenda lui supra-extra-mega încărcată.
Stau cu laptopul în braţe, îcercând să găsesc cea mai conforabilă oră de plecare din Los Angeles în Londra. Peste două zile plecăm pentru o săptămână. Mda, sper să trecă repede.
Cineva bate la uşă smulgându-mă din imaginarea coşmarului: o săptămână numai cu el. Deschideam uşa iar Robert (că el bătea nebuneşte la ora asta) stătea rezemat de balama.
-S-a întâmplat ceva?întrebam văzându-l supărat, cu ceva hârtii în mână.
-Nu-mi place contractul, spunea vag si sec, de parcă ar fi la o înmormântare.
-Hai, intră, deşi eu cred că ajungea doar un telefon.
El intra repede, iar eu aproape că am trântit uşa de nervi. De ce dracu vine asta aici? Telefon? E-mail? Din astea nu există la el?
-Vroiam să-ţi zic personal.
Personal? Deşi aşa suna că de asta depinde viaţa pe Pământ!
-Stai jos şi spune repede. E deja târziu, spuneam imitând cel mai perfect căscat.
-Te deranjez cumva?întreba de parcă nu ştia.
-Deloc, doar sunt un pic obosită.
Nu ar fi trebuit să mint. Trebuia să-i zic în faţă să plece, nu am chef de el şi de idioţeniile sale. Însă îl ascultam atentă. Era vorba că nu se duce la patru conferinţe de presă. După părera lui şi două sunt multe. Mi-am dat ochii peste cap, iar el se uita la mine cu o privire de căţeluş. Mi-am luat telefonul şi l-am sunat pe Adam, cel care se ocupa cu contractul, şi negociam 15 minute, până când a acceptat să modifice. Atâtă zarvă pentru două evenimente care vor fi anul viitor! Mă uitam la el cum stă amuzat pe canapeaua mea.
-Altceva, mr Prea-multe-conferinţe-de-presă?
-Deocamdată nu, oricum îţi mulţumesc şi scuze pentru deranj. Ne întâlnim mâine!
-Să nu uiţi să te dai mâine în spectacol la cei de la Vouge!
-Neapărat!
Fără un „la revedere”, sau „noapte bună” a plecat. A venit ca şi o furtună şi a plecat la fel. Tipic englez.
Ziua următoare era mai bună. Un interviu pentru Vouge, câteva poze, si o aranjare la casa de discuri pentru data de înregistrare. Dimineaţa îl aşteptam cu cafea, cum obişnuiam mai nou, la prânz mergeam la un restaurant foarte… ieftin, care după spusele lui este preferatul lui.
Chiar dacă nu îl simpatizam, abia aşteptam să mă duc în Londra cu el. Nu pentru compania lui, ci doar pentru a fi acolo. Are un aer… mai special. Ploaia, străzile, chiar şi sensul invers la volan, metroul, toate toate sunt tipice Londrei. Şi seara pe Tamisa… sau chiar dacă pe malul Tamisei, e uimitoare.
Trebuia să fim la ora 9 seara la aeroport. La 4 aveam deja toate lucrurile împachetate, apoi îl sunam pe Robert să spună unde preferă să rezerv cameră. Mi-a zis că ne ducem la el acasă, deci să nu rezerv absolut nimic.
Am rămas şocată. Am vrut să protestez, însă degeaba. Oricum el ar câştiga. S-au m-aş fi trezit din nou cu vizite târzii. Nu, mulţumesc, era îndeajuns doar acela. Şi, dacă mergem la el, presupun că are două paturi, sau cel puţin o saltea în plus. Eu o să dorm pe pat. Sau mă duc în hotel. Mai vedem. Şi sper să aibă condiţiile minime: duş, toaletă, apă potabilă. Dacă nu are, îmi dau cel puţin demisia, pentru că şi un homeless ar avea condiţii mai bune.
Drumul spre Londra era şocant de lung. La New York am stat aproape o oră înainte să pornim mai departe. Din privinţa asta uram Los Angelesul, zbor direct pre Europa nemaiexistând. Discutam cu el aproximativ până in New York, apoi simulam că dorm. Pe la mijlocul drumului îl auzeam sforăind, şi l-am trezit.
-O să avem două zile libere. Ce vrei să facem?intreba plin de entuziasm.
În primul rând eu îi organizez orarul, deci eu trebuia să îl întreb. În al doilea rând cum vine asta că „ce vrei să facem?”. Adică noi doi? Nuuu, imposibil.
-Mai vedem. Dacă tu ai timp liber, asta nu înseamnă că şi eu, spuneam pe un ton victorios, şi ridicându-mi mâna în aer, semn de protest.
-Ah, păcat, deşi am avea ce face…
Suna parcă ar fi fost ultima propoziţie înainte ca toată omenirea să dispară de pe lumea asta. Sau nu! Asta suna a invitaţie la…. o întâlinre de-aia dintre iubiţi… rendez-vous parcă. Eu cu el? Nici prin gând nu mi-a trecut, şi nici nu o să treacă.
-Mai vedem, am zis să-i sporesc satisfacţia pe durată scurtă şi dezamăgirea pe durată lungă.
Am aterizat in Londra cu bine, însă ploua pe rupte.
_______________________________________
|
|
) 
