 Annabella.GamesDin: Land of FaiRY`TaleS''
Postari: 1464
|
|
mersi tuturor care mai cititi si aveti rabdare > <
Cap 17: Theatre
Stăteam lipsită de griji, pe canapea, a treia zi în care nu am mai ieşit din casă. Este tocmai ziua în care Rob trebuie să se ducă să facă înregistrările pentru noul lui album. Adică, primul lui album. Mă uitam la ceva desene animate, preferatele mele, şi mâncam floricele, dimineaţa la ora nouă. De fapt, îmi petreceam astfel zilele mai nou. Nu am ieşit din casă nici pentru a-mi aduce mâncare. Mâncarea îl comandam, presa urmăream pe net. N-am văzut nici măcar lumina soarelui, jaluzele fiind trase permanent.
Deodată, începe să sună telefonul, pe un ton asurzitor. Era numărul tipului de la casa de discuri. Mă uitam confuză un moment la ecranul telefonului, apoi am răspuns, cât de natural pot.
-Brittany! Sunt James! Unde naiba sunteţi?începea să urle tipul, care înainte părea a fi de treabă.
-Hey, calmează-te! Eu mi-am dat demisia la Rob… poveste lungă, spuneam, oftând melancolic.
-Nu se poate! Am vorbit acum 10 minute cu Rob. Zicea că e pe drum, te aşteaptă doar pe tine! Hai, nu vă mai jucaţi cu nervii mei! Unde naiba sunteţi?întreba pe un ton atât de alarmat de parcă ar fi legat de o bombă atomică, şi noi doi am avea numai codul secret, pentru a-l elibera.
Stăteam un moment confuză. Robert nu a primit demisia mea sau nu l-a luat în considerare? Eu cred oarecum a doua variantă, fapt ce îi este tipic lui. Dacă nu-i place ceva, nu ţine cont de ea.
-Eu mi-am dat demisia acum două zile la Rob. Deci nu eu sunt publicista lui. Scuze, murmuram încet.
-Ba, tu eşti! Haideţi odată că nu am timp!şi cu asta îmi închidea telefonul în nas.
Mă îmbrăcam în nişte haine comode, apoi ieşeam şi căutam repede un taxi. Destinaţia era până la Rob, cu un plan A, dacă nu mi-a primit demisia şi cu un plan B, dacă l-a primit şi nu l-a luat în considerare.
Intram pe uşă fără o oarecare reţinere, si l-am zărit mâncând ceva prăjituri în bucătărie, cu o privire destul de melancolică.
-Hey, sper că ai primit demisia, spuneam, intrerupându-l din holbatul lui abuziv.
-Mă bucur să te văd. Nu, nu am primit nimic, sincer. Dar…
-Ok, hai, plecăm, azi faceţi înregistrarea audio. Să nu zici că ţi-ai pierdut marea şansă în viaţa ta, din cauza mea. Ia-ţi chitara, versurile, şi de ce mai ai nevoie. Jos te aştept! Grăbeşte-te, mergem cu taxiul.
Se uita la mine cu o expresie foarte confuză, cât timp îşi lua chiatara. Am ieşit atât de furtunos cât de furtunos am sosit, şi am oprit un taxi. Robert a apărut îndată, cu o expresie ciudată, indescifrabilă.
În taxi, distanţa dintre noi doi era sufocant de mică. Nu mă uitam la el, şi nici nu planficasem să fac în viitorul apropiat. Dar simteam cum se holbează la mine.
-Totuşi, mersi că ai venit… dar de fapt, de ce eşti aici?întreba, probabil neînţelegând prezenţa mea.
-Pentru că James m-a sunat că unde naiba sunt, şi cică i-ai zis că mă aştepţi doar pe mine să plecaţi.
Aşa ulterior, mi-am dat seama că ar fi fost mai bine să stau linişitită acasă, şi să nu mă bag în treburile altora. Dar totuşi, aş fi simţit oarecum urme de părere de rău dacă nu şi-ar publica primul lui album din cauzea mea.
Restul drumului stăteam în linişte profundă, confortabilă. Când am ajuns în faţa studioului, Rob a coborât prima dată iar eu m-am gasit holbându-mă la fundul lui. Mi-am scuturat să-mi treacă flashback-ul care m-a cuprins instantaneu, cu el, când eram împreună. Doar atunci am băgat de seamă în ce hal este îmbrăcat. Destul de jalnic, ce să spun. Şi-a recăpătat bine-cunoscutul stil de jeanşi prespălaţi şi cămăşi zdrenţuite.
-Arăţi teribil, spuneam sincer, chicotind.
-Apreciez simţul umorului, spunea vag.
Păi, acuma el e supărat pe mine? Super, ce să mai zic.
Urcam în linişte treptele, apoi în uşă ne aşteptau deja asistenţii şi James. Ne duceau prin toată clădirea, până când am ajuns în două săli, izolate fonic. Rob intra unde se înregistra piesa, eu stăteam cu tehnicienii şi mă holbam la discurile de aur şi platină ce atârnau înşiraţi pe pereţi.
-Începem!spunea James uşura, că nu am întârziat prea mult.
Rob începea să scoate ceva sunete oribile cu ajutorul chitării apoi cânta. Mă uitam şocată la el. În Londra, chiar şi când voia să-mi facă zile negre, cânta mai bine. Se uita în sus spre mine, apoi se mai oprea din ciupirea corzilor, şi din cântat
-Aşa nu pot să cânt, spunea cu un ton plin de regrete.
James se uita confuz la el.
-Atunci, ce să facem? Hai repede, că nu avem timp!
Robert nu îşi lua privirea de pe mine, şi avea o expresie de durere-de-măsea pe faţă.
-Dacă plec, ţi-e mai uşor?întrebam, surprizându-mă chiar pe mine însumi că fac aşa ceva.
-Nu te rog să mă ierţi, pentru că ştiu că am greşit, spunea pe un ton tremurând.
Ceilalţi se uitau la noi cu gura căscată, sau confuzi. Cel puţin James probabil înţelese deja situaţia.
-Eşti un retardat, fără gust la modă, şi ai nişte ieşiri din comun. M-ai înşelat de două ori, cu aceeaşi persoana. Normal că nu vrei să te iert.
În acest moment toţi căscau gura la mine. Mă simţeam de parcă aş fi o actriţă, în mijlocul unei scenete palpitante, cu o audienţă de o sală întreagă imensă. Teatru pur.
-M-am îndrăgostit de tine, spuea pe un ton jalnic.
Îmi venea să-i trag cu chitara în cap. Parcă aş fi primit un pumnal în inimă. Încercam din răsputeri să nu izbucnesc într-un hohot de plâns, sau să nu încep cu o serie îngrozitoare de înjurături.
-Să ştii, că mi-am dat demisia, spuneam ca o ultimă replică a acestei scene dramatice, înainte să se termine cu altceva probabil mai rău.
_______________________________________
|
|
)
