 Annabella.GamesDin: Land of FaiRY`TaleS''
Postari: 1464
|
|
hey, mersi tuturor pt commuri
si scuze de postatu' tarziu
Cap 16: Drama Queen
Mă holbam la ei şocată aproximativ jumătate de minut, până când mi-am dat seama ce anume activitate întrerupea prezenţa mea. Robert sărea în sus, şi-şi lua ceva haine pe el, apoi se apropia de mine.
Am avut ochii plini de lacrimi şi mă rugam ca puţina demnitate ce mi-a rămas să nu mă lase să izbucnesc într-un hohot isteric de plâns. Voiam din tot sufletul să am puterea necesară să-i urlu în faţă să realizeze cât de nemernic este de fapt, şi că nu merită nici o femeie din lumea asta. Desigur, într-un fel laşitatea, în altul durerea din piept care m-a cuprins nu m-a lăsat să scot nici un cuvânt, sau să mă mişc undeva. Stăteam pironită acolo, în pragul uşii.
-Brittany, pot să-ţi explic!spunea el, fără urme de regrete în tonul lui.
Suna mai degrabă un „ştiu ce am făcut, nu-mi pasă dar nu mă părăsi!”
-Nu mă interesează, spuneam sec, apoi am pornit cum am putut de repede jos pe scări.
Era un reflex destul de târziu din partea mea. Îl auzeam pe Rob de mai multe ori strigând după mine, dar fără să mă urmărească.
M-am dus cu două colţutri mai încolo, apoi am luat un taxi. Abia cum pornise şoferul, m-a apucat o criză isterică de plâns.
-Sunteţi bine?întreba tipul destul de îngrijorat.
Cred că mă crede o isterică proaspăt-scăpată de la psihiatrie.
Fără alte comentarii, taximetristul m-a dus cât mai repede până acasă. Urcam scările cu picioarele tremurânde. Am avut puterea suficientă să deschid măcar uşa, deşi mă mir că am dat exact în gaura cheii, lacrimile făcându-mă să văd dublu, sau să nu văd nimic.
Am trântit uşa, într-un fel de nervi, în altul de a fi sigură că se închide şi nu trebuie să mă întorc. Mi-am aruncat cheile din întâmplare pe măsuţa din dreptul uşii apoi am pornit spre frigider, de unde am scos o cutie întreagă de îngheţată. M-am aşezat pe canapea, cu o lingură imensă, gata să o mănânc pe toată. Speram că îmi va calma nervii acest amestec de E-uri si cacao, dar m-am înşelat. Pe la jumătatea cutiei am hotărât să îl bag înapoi în frigider, şi să fac un duş. Al doilea în intervalul a unei ore.
Când am ieşit de sub duşul cald, mi-am dat seama că eu nu mai am o şansă la el. Ba nu, El nu mai are şanse la Mine. Şi Eu nu vreau ca El să aibă o oarecare relaţie cu mine, nici de afacere, nici de prietenie.
Cu această hotărâre fixă, mi-am luat drumul spre laptop, gata să-i trimit demisia. Era uşor de scris, fiind textul obişnuit cu „Subsemnata bla bla bla, îmi cer demisionarea din cauza că…”. ups, nu am o cauză care ar fi decentă. „M-am culcat cu tipu’ căruia îi făceam manageria PR: Robert Pattinson, cu care am avut o relaţie oarecum decentă până când nu am descoperit că are relaţii, probabil sexuale, cu Kristen Stewart”. Nimeni nu m-ar crede. Şi eu, proastă, nebună, când publicista lui Kristen, Dominique Appel, mă averitzase într-un fel. Iraţionalitate completă.
Am găsit pretextul că nu m-am înţeles cu Rob, oarecum adevărat.
Stăteam pe canapea, holbându-mă la televizor, mâncând restul de cutie de îngheţată. Încercam să mă amuz pe nişte desene animate. Dar nu reuşeam, decât să-l imaginez pe Robert cum stă lângă mine, mâncând floricele şi râzând.
Când s-a înserat, am făcut din nou un duş, să treacă timpul, apoi m-am băgat în pat. Atunci, un hohot isteric de plâns m-a apucat incontrolabil. Plângeam până când nu mai aveam lacrimi în ochi.
Sunt un exemplu perfect de retardat.
Am adormit prin teancul de serveţele, pe care le-am folosit, când plângeam. Dimineaţa mă trezeam cu o durere de cap, similara mahmurelii, însă nu băusem ziua trecută.
Mi-am verificat mesajele, e-mailuirle, corespondenţa şi presa. Nici urmă de mine, de Robert, de demisia mea şi nici de Kristen.
Mă închideam în casă, un fel de metaforă depresiei mele acute. Pândeam telefonul, pentru o eventuală tentativă de a mă suna a lui Robert. Îmi verificam căsuţa de e-mail destul de des. Mă simţeam de parcă aş fi avut vreo tenie în stomac, nu puteam sta locului, dar nu ieşeam din casă.
Când, ca o ultimă speranţă, m-am aşezat pe canapea, gata să mă uit la ceva telenovele îngorzitoare de care să mi se facă scârbă de iubire şi prietenie pe toată viaţa, telefonul meu începea să sune, cu un număr ascuns.
-Alo, răspundeam răguşită, probabil din cauza plânsetelor de ieri seara.
Însă la capătul celălalt a firului era o tăcere grea, un oftat, apoi îmi zumzăia ceva robotul că această conversaţie s-a terminat.
Ori era Robert, ori nişte copii care se joacă sunând numere necunoscute. Oricum, din partea amândoura era o laşitate să nu spună nimic în receptor.
_______________________________________
|
|
)
